Intr-un cotidian central a aparut ieri o stire pe care am citit-o de parca ar fi fost vorba despre altcineva: Sorina Placinta divorteaza a doua oara.
Era vorba despre mine. E ciudat sa iti vezi viata pe tarabe, e ca si cum ai citi despre oameni pe care-i cunosti vag si cu care interactionezi din cand in cand, de la distanta. Dar, da. Sorina divorteaza. Pot confirma in numele ei aceasta stire de interes national. Si pentru ca a sosit timpul (fortat) al marturisirilor, pot spune ca divorteaza cu inima curata, neparasind un om, ci un drum.
Nefiind parasita de un om, ci de un drum care, la un moment dat, nu a mai fost si al meu. Alaturi de Stefan am petrecut ani minunati, am avut o casnicie solida. Acum vom incerca sa construim o prietenie puternica, a doi oameni care se cunosc, se inteleg si se vor iubi mereu. Eu nu cred ca poti sta langa cineva atatia ani cati am stat noi impreuna si sa spui, gata, s-a terminat, nu mai exista nimic.
Unde a fost dragoste, va fi mereu. Relatia noastra nu se rupe, ci parcurge o noua etapa. Nicio despartire nu e un motiv de bucurie. Cine a trecut printr-o experienta asemanatoare stie la ce ma refer. Dar e cu atat mai greu cand citesti despre tine in ziare, ca si cum ai fi doar un alt fapt divers, menit sa satisfaca apetitul curiozitatii publicului.  Sper ca aceasta confesiune sa puna punct unei discutii care ar trebui purtata doar in doi.