You are currently browsing the monthly archive for ianuarie 2010.
Intr-un cotidian central a aparut ieri o stire pe care am citit-o de parca ar fi fost vorba despre altcineva: Sorina Placinta divorteaza a doua oara.
Era vorba despre mine. E ciudat sa iti vezi viata pe tarabe, e ca si cum ai citi despre oameni pe care-i cunosti vag si cu care interactionezi din cand in cand, de la distanta. Dar, da. Sorina divorteaza. Pot confirma in numele ei aceasta stire de interes national. Si pentru ca a sosit timpul (fortat) al marturisirilor, pot spune ca divorteaza cu inima curata, neparasind un om, ci un drum.
Nefiind parasita de un om, ci de un drum care, la un moment dat, nu a mai fost si al meu. Alaturi de Stefan am petrecut ani minunati, am avut o casnicie solida. Acum vom incerca sa construim o prietenie puternica, a doi oameni care se cunosc, se inteleg si se vor iubi mereu. Eu nu cred ca poti sta langa cineva atatia ani cati am stat noi impreuna si sa spui, gata, s-a terminat, nu mai exista nimic.
Unde a fost dragoste, va fi mereu. Relatia noastra nu se rupe, ci parcurge o noua etapa. Nicio despartire nu e un motiv de bucurie. Cine a trecut printr-o experienta asemanatoare stie la ce ma refer. Dar e cu atat mai greu cand citesti despre tine in ziare, ca si cum ai fi doar un alt fapt divers, menit sa satisfaca apetitul curiozitatii publicului. Sper ca aceasta confesiune sa puna punct unei discutii care ar trebui purtata doar in doi.
Sunt si voi ramane extrem de legata de industria textila. Nu numai prin formatia mea profesionala, ci si pentru ca am petrecut ani lungi in mijlocul oamenilor care lucreaza in acest domeniu. Majoritatea femei. Nici meseria nu e usoara, nici viata lor nu e lipsita de greutati. Eu am incercat, cel putin in societatile in care sunt actionar, sa le ofer angajatilor mei conditii decente si un venit stabil. Usor nu a fost pentru ca, atunci cand vine vorba despre oameni, vorbim de fapt despre mentalitati si obiceiuri care trebuie remodelate. Dar am reusit. Am pus mare pret pe profesionalizare, am trimis oamenii la specializare, m-am implicat in problemele lor, i-am ascultat, le-am botezat copiii si am fost langa ei atunci cand au avut nevoie de mine. Din pacate pentru aceasta industrie nu e o perioada prea buna. Criza economica loveste puternic in intreprinderile de confectii. Mii de femei risca sa-si piarda slujbele si ma refer aici mai ales la firmele mici, care au pana in treizeci de angajati. Comenzile sunt mai putine si mai complexe. Deja nu mai vorbim de simpla realizare a unor produse, ci de conceperea unor proiecte intregi. Societatile mari poate vor avea forta sa supravietuiasca, dar cele mici vor fi serios afectate. Pentru salvarea acestei industrii e nevoie sa ne unim fortele. Sa putem redistribui corect capitalul uman si de marketing in intreaga piata romaneasca. Si asta pentru ca ne gandim la oameni, mai ales la femei, adica exact acele persoane care poarta pe umeri responsabilitatea copiilor si a familiei. Acest proiect este o preocupare majora in ceea ce ma priveste. Si in cel mai scurt timp voi putea sa pun in discutia publica o propunere concreta si coerenta.
Doina Melinte a intrat in viata mea ca o mare sportiva si va ramane ca o mare prietena. Aceasta femeie formidabila, al carei nume se confunda cu numele tarii mele, este o luptatoare, este in stare sa mearga pana in panzele albe pentru o cauza in care crede. Am vazut-o, nu de putine ori, macinata de o problema care trebuia rezolvata, de o situatie care cerea un raspuns, de un ajutor care trebuia dat. Pentru ca trebuie sa va spun ceva despre Doina Melinte: sufletul ei este la fel de mare ca si gloria castigata sub culorile Romaniei, daca nu chiar mai mare. Si in acelasi timp Doina Melinte e un om discret, emotiv, care prefera sa faca lucruri decat sa vorbeasca despre ele la televizor. Doina Melinte mai are un talent rar: stie sa-si aleaga si sa-si cultive prietenii. Doina, iti multumesc ca esti prietena mea si pentru ca astazi e ziua ta iti spun din toata inima La multi ani si sa ramai mereu omul frumos pe care am avut privilegiul sa-l cunosc!
Inainte de decembrie 89 eram hotarata sa nu aduc pe lume un copil in comunism. Pentru ce sa oferi inca unui om mizeria in care traiam noi atunci? Si a venit Revolutia. Pentru mine decembrie 89 inseamna sansa care mi s-a dat de a deveni mama, de a deveni ulterior om de afaceri si apoi om politic. Pentru ca Andrei exista si imi lumineaza viata au murit oameni. Oameni tineri. Vreau sa le multumesc parintilor acestor copii care s-au sacrificat pentru noi toti si nu stiu cum. Fiind mama cunosc durerea atroce, care nu trece niciodata, la pierderea fiului sau fiicei tale. De aceea singura cale de a fi recunoscatoare pentru tot ceea ce ni s-a dat dupa decembrie ’89 este aceea de a cultiva bunatatea, demnitatea si modestia in fiecare zi. Si astazi si ieri si maine.
Comentarii recente