O surpriza care obliga

Relativ la interviu, revenirea la in şi cânepă poate fi soluţia salvatoare pentru industria textilă românească şi, de ce nu, şi pentru agricultura românească.

Matilda Pascal Cojocăriţa

In 1979 a castigat echivalentul de atunci al titlului “MISS Romania” din zilele noastre, si anume locul 1 al primului concurs de frumusete feminina din Romania sub deviza „Munca, Tinerete, Frumusete” .
Ei da, asta cu ” Muncă , Tinereţe , Frumuseţe ” chiar că i se potriveşte Sorinei Plăcintă !
Că te mai saturi , domle ,să vezi pe la televizor şi-n ziare numai ghenerali îmbuibaţi şi politicieni placizi şi acri .

Ingineru sef

Iar între Boc şi Trăşculescu trona …El Lider Maximo de Vrancea , inegalabilul Opry-chan . Care se zâmbea degajat cu imperbul . Mari duşmani , ce mai … Poate asta-i politica de nivel înalt , cine ştie ?

@ ingineru’
Părerea mea este că modalitatea de a face “politică” a ajuns într-un impas. Pentru fiecare este foarte important să aibă paternitatea legilor, controlul acestor legi… Aparent este vorba despre “câte capete, atâtea soluţii”. M-am convins însă că nu este aşa. Prima importanţă este un fel de “demonstraţie a drepturilor de autor”. Persoana X vrea să-şi impună o lege numai a lui X, persoana Y vrea o lege a lui Y, dar vrea să şi demoleze pe X.

Este un joc de imagine. Pactul Naţional, fie că este pe Educaţie, fie că este pe Sănătate, fie că este pe Cultură… pe orice, ar fi trebuit să fie o soluţie mediată a stării finale, cel aflat în poziţia guvernamentală urmând să o transpună totul în realitate. “Pactul” a însemnat mai mult un fel de lege de neagresiune pe anumite domenii, printre care şi Educaţia.

La adresa
http
www
presidency.ro/static/ordine/Pactul_National_pentru_Educatie.pdf

Găsiţi varianta “în vigoare” a Pactului Naţional pentru Educaţie, în mare parte acelaşi suprapus cu lista “de bun simţ” pe care o acceptaţi, numai că fără greşeli. Acele declaraţii de principiu poate însemna absolut orice, sunt un fel de “să fie bine ca să nu fie rău”.

Repet, nu legea scrie şi impune mentalitatea generală, cu atât mai mult mentalitatea profesorilor. Profesorii trebuiesc educaţi pentru a educa. După ce există o educaţie a profesorilor, se poate trece, de exemplu, de la examinarea nivelului de cunoştinţe pentru profesori la examinarea nivelului de pricepere în a explica. Interesul meu este ca profesorul să ştie materia pe care o predă sau poate citi materia pe care o predă din carte dar trebuie să aibă abilitatea de a o face înţeleasă elevilor şi studenţilor? Elevul trebuie să ştie materia, un schelet al informaţiei sau trebuie să ştie unde să caute informaţia… educaţia fiind restrânsă la capacitatea de auto-informare şi însuşirea noţiunilor de bază care permit accesul real la oricare informaţie. Sunt zeci sau sute de astfel de probleme, la ele trebuie să dea un răspuns politica, pe ele trebuie să negocieze, apoi să apară un Pact pe educaţie care să desemneze o soluţie finală. Numai după ce stabileşti nivelul minim de cunoştinţe pentru un elev, nivelul mediu de cunoştinţe, nivelul superior de cunoştinţe, poţi să stabileşti câţi ani sunt necesari pentru şcoala primară, câţi pentru şcoala generală, câţi pentru liceu… Părerea mea este că a stabili mai întâi perioadele respective şi api “vom vedea ce facem cu materia”, mi se pare acelaşi lucru cu a pune carul înaintea boilor. Acest mod de a trata educaţia nu are nici o legătură cu produsul final al educaţiei, adică absolventul, miza este în curtea cadrelor didactice.

@Bibliotecaru,Ingineru,
Nu stiu exact din ce motive,dar in seara asta sunt animat de un optimism bine temperat.O fi atmosfera pre-pascala,sau vremea,sau mandria patriotica de a nu i se fi furat in Parlamentul Romaniei ceasul dlui Strauss Kahn?Ma rog…
Mie imi place Funeriu.Imi pare un tip bine mobilat profesional si intelectual,orientat cu fata spre viitor,dezinhibat si dezinchistat.Propune un proiect de lege controversat,dar indraznet si inovator.Provoaca dezbateri,incita la comentarii diverse,polarizeaza opinii.Mie si numai acest lucru imi pare in esenta pozitiv.Daca va rezista tentatiei politicianiste de a forta adoptarea in Parlament si va mari intervalul dezbaterii publice,va fi inca si mai bine.Poate niciodata in ultimii 10 ani nu s-a discutat mai mult si mai divers despre invatamantul romanesc.Este un merit si,satul de atatea dezamagiri,inclin sa cred ca poate va iesi ceva bun pana la urma din legea lui Funeriu.

despre politizarea invatamantului:

A fost odata ca niciodata o doamna ministru al educatiei.Si era mandra-n toate cele.
Si era ea eminent profesor universitar de chimie industriala.Si era ea rector al celei mai mari scoli politehnice din Romania,Politehnica Bucuresti.Si era ea presedinte al Consiliul National al rectorilor din Romania,adica un fel de rector-magister.Si era ea deputat in Parlamentul Romaniei.
Si,mai ales,era ea fruntas pe linie de partid PSD,vicepresedinte mai exact.Nimeni nu stia secretul dnei ministru,nimeni nu intelegea cum isi impartea dsa timpul fatalmente limitat.Cand era distinsa doamna profesor?De votat in Parlament,cand vota?Om politic cand era?La sedinte de partid,cand venea?De administrat Politehnica mai gasea timp?De rectorii din restul tarii,cand se mai ocupa?Si cu ministerul,cu ministerul,ce facea?
Gurile rele,detractorii,dusmanii de clasa,argumentau ca nicaieri in lumea civilizata conducatorul unei scoli de elita nationala nu face politica,nu se inscrie in partide si nu are functii politice.Adulatorii,insa,laudau fenomenala putere de munca a dnei ministru.Si zambeau ingaduitori cand,tarziu in seara,prezenta si pe la tocsouri tv,dna ministru …motaia in direct.
Nu este straniu ca partidul politic care a putut produce un asemenea caz monstruos de impostura,reclama acum pe ton pitigaiat politizarea invatamantului?

@ ingineru’sef
Aş mai adăuga că, din păcate, învăţământul (educaţia) nu are o latură politică destul de pronunţată. Politica, filosofia politică şi economia politică, ca ramuri ale ştiinţei guvernării, ar trebui să fie mai complet exprimate. Este neapărat nevoia ca cetăţenii să înţeleagă mai mult ce înseamnă guvernarea.

Deşi politica nu-şi face îndeajuns loc în şcoli, îşi face însă loc influenţa partidelor politice, ceea ce este altceva.

@ Bibliotecaru

Singura bilă albă pe care i-aş da-o Mmei Andronescu ar fi implicarea surprinzătoare în ceea ce se cheamă afacerea de succes ” Universitatea Spiru Haret ” . În rest …
P.S. A înghiţi o broască pe stomacul gol , presupunând deci că ţi-e foame, nu mi se pare o chestie teribilă . Dar să înghiţi o broască pe stomacul plin , atunci când eşti sătul , ei da , asta înseamnă să fii politician …

@ ingineru’
Nu uitaţi că broasca trebuie să fie vie.

@ ingineru’sef
Stimate domn,
Probabil că sunt eu mai pragmatic. Vă văd entuziasmul şi nu vrea su vil stric… aşa că mai bine tac.

@ ingineru’sef

Orice lege a educaţiei care este dată înainte de a ştii unde trebuie să ajungem, este inutilă şi retrogradă.

Înainte de lege, înainte de împărţirea anilor de studii, înainte de numărul de ani obligatorii, înainte de toate, cineva ar trebuie să stabilească care este materia ce trebuie predată, cum trebuie predată materia, ce anume trebuie să reţină toţi cetăţenii României…

La noi se face mai întâi o lege şi pe urmă toată lumea se chinuie să o facă viabilă.

Un absolvent de liceu în România are nevoie de calcul integralelor şi derivatelor, sau nu? Asta nu este interesant pentru cei care dau legi…

De aceea spun că actuala lege nu inovează nimic pentru că este exact în stilul celor dinainte, nu schimbă nimic esenţial.

Toate legile de până acum s-au dat de către profesori pentru profesori, şi aceasta inclusiv, nimeni nu se gândeşte la absolventul unei forme de învăţământ. Legea educaţiei ar trebui să satisfacă absolventul şi orice altceva să fie ajustat după nevoia absolventului. Nimeni nu are curajul să facă aşa ceva.

@Bibliotecaru,
o schimbare importanta ar putea fi noua filozofie de finantare “per capita”,sau cum spun initiatorii,finantarea urmeaza elevul.Ma gandesc ca ar putea fi o metoda interesanta de stimulare a competitiei intre scoli.Drept este ca nimeni nu stie inca cum vor initiatorii sa implementeze efectiv aceasta politica.

Bibliotecaru

Este drept , nu m-am aplecat atent asupra consideraţiilor de mai sus dar mi-a venit în minte o observaţie : ce-ar trebui făcut ca aceste şcoli să nu se transforme strict în nişte afaceri unde educaţia să fie pe ultimul plan , cam aşa cum se întâmplă acum în multe universităţi private , gen Spiru Haret ? Mediul economic nu prea pune preţ pe diplomele obţinute la aceste facultăţi . Statutul lor şi al studenţilor care aplică acolo par de mâna a doua .
Mă gândeam şi la orgoliul părinţilor cu bani . Păi copiii lor vor pica examenul la liceele bune , de top , ” scutindu-i ” astfel de efortul de a se împăuna cu realizările odraslelor , fiind astfel nevoiţi să trăiască cu jena de a-l fi dat la un liceu din liga secundă , fie el şi privat . Cred c-ar plăti de 10 ori mai mult pe meditaţii numai ca să fie într-un liceu bun , la modă .
Nu vreau să mă pronunţ acum în acest subiect al educaţiei dar tare am impresia că la noi învăţământul privat nu prea dă semne de emancipare . Poate or fi de vină lipsa banilor , poate mentalităţile oamenilor de afaceri , a profesorilor şi a discipolilor , poate lipsa unei tradiţii , cine ştie , mie îmi pare ceva gen : ” eu mă fac că te-nvâţ , tu te faci că plăteşti o taxă modică ” . Asta nu înseamnă totuşi că la învăţământul de stat n-ar fi probleme . Dar măcar acolo înveţi de frică să nu plăteşti .

Ba eu spun ca examenele să fie cu atât mai dure şi mai complexe. Poate că este o dramă atunci când nu eşti admis unde doreşti, pe de altă parte nici nu-ţi pierzi întreaga viaţă pentru că nu ai reuşit să ai o sclipire de geniu în domeniul ales şi te poţi împlini acolo unde te pricepi, chiar şi în domeniile de dexteritate şi mai puţin intelectuale.

@ ingineru’sef
Şcoala de cartier poate nu este un deziderat prea mare în cazul liceului, unde poţi merge câteva staţii cu autobuzul până la şcoală, pentru şcolari însă şi elevii gimnaziali, apropierea şcolii de domiciliu este esenţială. Poate că părinţii bogaţi îşi vor da copilul la o şcoală de fiţe aflată de cealaltă parte a oraşului, oameni normali nu-şi pot duce însă în fiecare zi copilul la şcoală cu maşina, trebuie să-i lase undeva aproape sau chiar să-i trimită singuri din clasa a cincea în sus.

Performanţa unei şcoli nu cred că este dată de “olimpici”, nici de admiterea la universităţi şi nici măcar de încadrarea în muncă. Eu cred că performanţa unei instituţii de cultură şi educaţie este dată de evoluţia socială. Aparent supra-dotarea este un adjectiv obţinut şcolar, prin educaţie. Educaţia, după părerea mea, înseamnă, în primul rând capacitatea de acumulare a civilizaţiei sociale, dezvoltarea superioară a capacităţilor de relaţionare.

Priviţi politica românească, este plină de diplome, “aprecieri academice”, unele şi din străinătate. Cu toate acestea societatea politică, per ansamblu, este certăreaţă, grobiană, plină de avariţie, “nehalită” cum se spune colocvial, şi cu o aplecare spre popor de cele mai multe ori demnă de premiile Oscar pentru interpretare. Nu mai este vorba despre cizmari parveniţi prin intermediul politicii, şi totuşi politica nu este dominată de eleganţă şi nobleţe. Priviţi în SUA, Franţa, Italia, ţări cu tradiţie universitară, Harvard University, Princeton University, Yale University, Université Paris, École normale supérieure – Paris, Universita di Bologna, Universita degli Studi di Roma Sapienza… Şi totuşi societăţile lor sunt decadente, parcă se încăpăţânează să arate că şi Marx avea ceva dreptate vorbind despre imperialism… s-a ajuns la criza intuită de filosofii mondiali acum o sută de ani. Istoria confirmă că civilizaţiile care rezistă nu sunt cele mai bogate, nici cele mai evoluate, nici cele mai sofisticate, nici cele cu o tehnologie mai inovată… Civilizaţiile rezistente sunt cele cu o educaţie profundă comună pentru toţi membri ei şi cu evoluţii non-fulminante, cvasi-statice. România nu are nevoie de un nivel de trai la nivel occidental, are nevoie de o reformă socială profundă, o educaţie strictă, avem nevoie nu de olimpici ci de artişti, de oameni de cultură, de filosofi, de cei care să construiască o societate constantă şi stabilă aşa cum România nu a mai avut de dinainte de feudalism.

Stimate domn,
Se spune că în timp ce stejarul este dezrădăcinat de furtună, trestia se îndoaie şi scapă nevătămată. Pe de altă parte, se pare că există stejari care trăiesc peste o mie de ani.
Cu cât vom fi mai insensibili la modă, la “cererile mondiale”, la criterii altora de evaluare, cu atât viaţa noastră va fi mai trainică şi mai lungă. Educaţia ar trebui să ne facă mai trainici şi nu neapărat competitivi. Dacă rezultatul va fi o ţară competitivă, ceea ce ar fi consecinţa logică, asta este cu atât mai bine.

@ ingineru’sef

Îmi este greu să mă explic, pentru că lucrurile nu sunt atât de simple încât să fie expediate cu o pagină de text. Încerc totuşi să prezint, pe scurt, ceea ce gândesc şi mai ales, cred eu, oferă şi coerenţă spuselor mele.

Nu am spus că nu avem nevoie de olimpici, am spus că ei nu sunt o măsură a educaţiei, sunt mai mult o măsură a capacităţii poporului de a construi, din punct de vedere biologic, elite într-un anumit domeniu. A ajunge în zona superioară a unui domeniu implică, este adevărat, foarte mult “antrenament”, dar fără capacitatea nativă de a fi capabil, din punct de vedere biologic, să ajungi acolo sus, degeaba.

Decadenţa marxistă are ca fundament anacronismul filosofico-spiritual.

Spune Marx:
“În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei.”

Decadenţa, în înţelesul lui Marx, este deci un impas al dezvoltării sociale, o formă de determinare a vieţii care continuă neschimbat deşi ar trebui să evolueze. Aici zona conflictuală între marxism şi premarxism este în limitele acceptabilului, pentru că anacronismul este o chestiune de interpretare. Unde devine Marx indezirabil? În faptul că declară că anacronismul lucrează şi asupra unor principii şi valori declarate până la el perene şi tabu. Mai mult impune evoluţia (bună sau rea, asta este altă discuţie) asupra dimensiunii mai greu de definit exact, cum ar fi, de exemplu, dimensiunile libertăţii, dreptăţii…

Imperialismul reprezintă, în înţelesul lui Marx, limita superioară de dezvoltare a capitalismului, limita dincolo de care nu mai există posibilitatea unei dezvoltări astfel încât să susţină consumul şi creşterea consumului. Imperialismul este caracterizat prin construcţia monopolurilor până la nivel suprem economic, cu implicaţii sociale adânci, deoarece dezvoltă regimuri autoritare, conflicte economice şi armate pentru impunerea pieţelor şi acapararea resurselor…

Părăsind însă marxismul, imperialismul are cel puţin două cauze obiective în a deveni decadent.

Prima este o consecinţă a monopolurilor şi vizează natura egoistă a omului (“rezolvată” utopic de Marx prin “omul nou”) care construieşte tensiuni sociale prin conflict generalizat, atât naţional cât şi între clase sociale. Egoismul care conduce la avariţie este însuşi cheia motorului capitalist, al evoluţiei şi dezvoltării accelerate, capitalismul nu se poate dezice de el şi nici nu poate evolua în afara lui.

Cea de a doua consecinţă este consumul copleşitor.

În timp ce din prima consecinţă omul se confruntă cu el însuşi, individual versus colectiv, cea de a doua consecinţă are însă o limită obiectivă a resurselor. Din cele două consecinţe, prin cumulare, avem un corset perfect pentru societate, individ şi resursă.

De ce spun eu că societatea occidentală este decadentă? Pentru că acele căi de dezvoltare capitalistă şi-au epuizat resursa, au provocat războaie pentru a consuma resursa altora… Iată însă că s-a epuizat resursa mondială, nu mai există petrol, nu mai există materii prime… nu mai există posibilitatea de a susţine consumul unei societăţi de consum. Capitalismul este “vesel” în măsura în care are o evoluţie exponenţială care preia deficienţa trecutului şi împinge bunăstarea viitorului. Desigur, societatea de consum este mai eficienţă şi mai plină de bunăstare decât societatea socialistă, totuşi, atunci când coşul cu resursă se goleşte, consumul cade rapid, mizeria se instalează rapid… socialismul rezistă mai mult şi este mai adaptat la a rezista căderii (atenţie, nu vorbesc despre socialismul ca perioadă de tranziţie dintre capitalism şi comunism, vorbesc despre socialismul cu înţeles modern, funcţional în condiţiile economiei de piaţă şi a capitalurilor private). Statele occidentale, în frunte cu americanii, au astăzi o putere colosală de dominaţie imperialistă, practic pot impune consumul produselor lor (vezi cazul flotilei aeriene pe care tocmai dorim să o cumpărăm), practic pot impune exploatarea materiilor prime prin şantaj economic (vezi Roşia Montana). Ei bine, în momentul în care nu va mai fi cu ce, imperialismul se va prăbuşi cu tot cu restul lumii (vezi criza pe care o traversăm). Adevărul este că NU EXISTĂ O IEŞIRE DIN CRIZĂ, pentru că nu mai există resursă care să acopere speculaţia financiară. Ceea ce nu spune domnul Barack Obama este că oricâte fonduri ar fi injectate în diferite politici economice, revenirea nu este posibilă pentru că pentru dolar şi, prin influenţă, şi euro nu există acoperire, moneda nu este susţinută de nimic, de aceea, în mod real, nici nu poate cumpăra nimic. Politicile anti-criză sunt injecţii făcute într-un picior de lemn, aparent există speranţa că injecţia va face organismul bine, în realitate însă speranţa nu este susţinută de nimic real, cel mult un efect Placebo temporar.

Singura cale este să ne obişnuim că acel picior de lemn există şi să ne învăţăm să trăim cu el. Românii ar trebui să se împace cu gândul că am avut acces la masa bogaţilor numai în momentul în care pe masă au rămas numai firimituri. De aceea spun că avem nevoie de o reformă socială profundă, de o schimbare a mentalităţilor, care să ne mişte din consumerismul venit natural, pe calea exploatării egoismului avar, şi a ne muta într-un raţionalism menit să ne conducă pe o cale a supravieţuirii. Mai avem un coş de mâncare, putem să ne veselim o zi sau să ne târâm o săptămână prin raţionalizarea consumului.

Priviţi momentul prin care trece România. Oamenii ies în stradă pentru că vor să trăiască “mai bine”, aşa cum li s-a promis în alegeri şi la revoluţie. Un timp (doi ani) liberalii au oferit iluzia sistemul emergent capitalist şi au creat o aparenţă a creşterii economice. Din păcate resursa emergenţei nu a existat şi de aceea totul s-a răsfrânt în îndatorare, cu un ritm nu numai nesustenabil, dar şi fatal. Societatea românească ar trebui să înţeleagă că singura cale de a supravieţui este astăzi să acceptăm, pentru 50 de ani, mizeria şi jugul disperării occidentale aflate în cădere. Dacă în continuare se va cere şi se va dori bunăstarea ce nu poate fi obţinută, împrumuturile se vor accentua, pentru că politica este destul de laşă să recunoască incapacitatea de susţinere a consumului, şi cu atât mai multe victime vor fi o sută de ani de acum încolo.

Sper că de această dată am fost un pic mai explicit.