S-a terminat Cupa Mondiala. Fara sa fiu microbista pur sange, am urmarit editia de anul acesta cu pasiune, am trait cu intensitate meciurile dintre cele mai bune echipe ale lumii. M-am bucurat de frumusetea unui spectacol de mare tinuta si am mai invatat o lectie. Spania este noua campioana a lumii. A avut un traseu bine dozat si a reusit o performanta unica in istoria acestei echipe. A adus bucurie si incredere unui popor care si-a sustinut eroii dincolo de fluierul final. Am vazut la stiri: la Madrid, la Barcelona,
la Sevilla si la Toledo, peste tot, suporterii au iesit in strada si au petrecut pana dimineata. Oamenii erau mandri de reusita echipei lor nationale. Eu cred ca i-au facut mandri si pe adversarii lor. Olanda a primit de la cei mai buni lectia talentului si a perseverentei, dar mai ales lectia unei infruntari jucate la victorie. Spaniolii au crezut in sansa lor si au castigat. Fara sa fiu vreo specialista, am remarcat diferenta de mentalitate in abordarea jocului de catre cei doi strategi: antrenorii echipelor nationale. Unul si-a incurajat echipa sa joace fara teama de a pierde, iar celalalt i-a sfatuit pe jucatori sa se apere, sa joace mai agresiv (vezi numarul de cartonase galbene primite de olandezi + un cartonas rosu) si sa incerce sa castige. Un invingator si un challenger. Sau, cum imi place mie sa spun (aducand zambete pe fetele unora si crispari pe fetele altora), daca faci lucrurile bine, iese treaba buna. Una peste alta, am tinut cu Spania si victoria lor a fost, intr-un fel foarte special, si a mea. E minunat sa vezi ca cei in care crezi, cei pe care ii sustii castiga si pentru tine.

Daca in materie de atitudine fata de fotbal am fost foarte incantata de ceea ce am vazut la televizor, nu acelasi sentiment m-a incercat in materie de politica. Daunazi o discutie televizata intre Corina Dragotescu si fostul sef al SIE, Claudiu Saftoiu, mi-a lasat un gust amar. Comentau una dintre vizitele presedintelui in zonele calamitate de inundatii si se intrebau de ce n-a venit Traian Basescu macar cu o napolitana la copiii sinistratilor. Am stat eu si am ascultat… Nu mi-a venit sa cred ca asta poate fi nivelul unei discutii la televizor, intre doi oameni cu carte. M-am intrebat: oare asta e rolul presedintelui, sa imparta napolitane? Sau sa semnaleze probleme grave pe care sa le puna ca si prioritati guvernului si autoritatilor locale? De fapt, n-ar fi trebuit sa ma mire nimic. Eu insami sunt chestionata in presa locala in materie de ce drumuri repar si cum ii ajut pe vranceni. Iata cum: sunt in Egipt la o intalnire cu oamenii de afaceri ai unei tari care are multe de oferit economiei romanesti. Asta e menirea mea de senator si de presedinte al comisiei de prietenie Romania – Egipt. Si din punctul acesta de vedere sper sa-mi fac treaba macar ca Olanda, daca nu cumva ca Spania.