Cu infinita tristete, de Ziua Unirii Principatelor

Cine ne tiranizează?

E vremea să ne trezim din coşmarul televizat şi să rostim răspicat câteva evidenţe.
Nu, România nu este o dictatură, nici Băsescu un tiran. Nu, nu asistăm la o revoluţie, nici ca aceea din ţările arabe, nici ca aceea din 1989. Da, e bine că violenţele ultraşilor au putut fi stăpâ­nite şi trebuie să fie stăpânite şi în continuare. Da, jandarmii şi-au făcut în general bine datoria. A susţine că ei i-au provocat pe huligani e o enormitate. Da, 2-4.000 de oameni manifestează zilnic în întreaga ţară (în diferite oraşe), marea majoritate paşnici şi fără o umbră de program politic. (Nu discut aici despre cei scoşi când şi când de opoziţie sau de sindicate.) Nu, Piaţa Universităţii 2012 nu seamănă deloc cu Piaţa Universităţii 1990. Alegerile anticipate în an electoral şi cu dificultăţile economice ştiute sunt o diversiune. Opoziţia USL nu va salva naţia, ci cel mult, dacă va câştiga, ar putea trimite România în faliment. Şi în fine: nu, nu ne vom lăsa cu toţii intimidaţi de isteria televizată şi online în curs.

Vă rog să reflectaţi la următorul paradox, constatat deja şi de destui alţii: cum se face că, zilnic, aceşti 2-4.000 de oameni în toată ţara (şi 300-500 în Bucureşti), pe de o parte, repetă mecanic „jos guvernul, jos Băsescu, alegeri anticipate“ (adică „programul“ USL), dar, pe de altă parte, nu acceptă printre ei manifestanţi de partid expliciţi, se declară împotriva tuturor partidelor, îi gonesc pe liderii politici cunoscuţi, precum Ludovic Orban sau Dan Diaconescu, scriu „USL=PDL=mizerie“ etc.? Cum să ţii alegeri anticipate în martie-aprilie, când refuzi partidele existente, iar de înfiinţat altele noi nu mai e timp? Sunt ei „antisistem“, cum ni se spune? Dar şi alegerile după care strigă ţin tot de sistem. Cum îşi pot închipui aceşti oameni că fără lideri, fără un program, fără o alternativă politică au altă şansă decât să fie instrumentul cu care USL vrea să acceadă la putere? Iar dacă vor USL la putere, de ce n-o spun, că nu-i oprit?

De fapt, demonstranţilor din pieţe nu le-a păsat niciodată de politică şi nu înţeleg aproape nimic din tot ce se întâmplă în jurul lor. Nu sunt „societate civilă“ în sensul tare al cuvântului. N-au nicio ideologie, nici măcar una neomarxistă, anarhistă sau anticapitalistă. Îşi dau seama că sunt instrumentalizaţi? Probabil, totuşi speră că necazurile lor absolut reale vor fi auzite. De cine? De Băsescu, de Boc, de Ponta, de Dumnezeu? Nici pomeneală! De televiziuni! Fiindcă, iată, trăiesc o experienţă tulburătoare: graţie intoxicării mediatice zilnice au devenit brusc importanţi la scară naţională şi internaţională. Au devenit vedete TV! Toată naţia stă lipită seară de seară de televizoare ca să-i vadă şi să-i audă. Dar, bineînţeles, cu o condiţie: să strige „Jos tiranul!“, „Libertate!“, „Anticipate, nu comasate!“ şi celelalte. Altminteri, camerele nu se vor mai focaliza asupră-le! Că le displace taxa auto sau că vor sporurile înapoi – e mult prea puţin. Nu are nicio importanţă că în realitate nu există niciun tiran şi că anticipatele pun serioase probleme constituţionale şi tehnice! Realitatea nu contează, contează numai „Realitatea“ şi suratele ei! Ei ştiu una şi bună: dacă nu strigă „jos!“ vor reveni în nefiinţa anonimatului din care au ieşit.

Să lăsăm ipocrizia deoparte: oamenii sunt de bună voie actori într-un show al televiziunilor de ştiri. Există un fel de pact nescris: voi ieşiţi şi cereţi demisiile tuturor, noi vă dăm pe post toată ziua. Asta e tot sau aproape. Căci televiziunile îi pot inspira să strige lozinci antiprezidenţiale şi să scrie bannere insultătoare, dar nu-i pot face să gândească, nu-i pot învăţa Constituţia, nici să confecţioneze alternative politice, să desemneze lideri proprii, să aleagă între cei existenţi, nici să inventeze o cultură politică sau civică. Şi de altminteri, nu-i ajută nimeni, nici măcar intelectualii (vorbesc despre cei ostili actualei puteri): ei vorbesc cu patos patriotic despre demonstranţi în studiouri sau în gazete, dar n-am văzut pe vreunul cunoscut care să vorbească în piaţă sau măcar să participe la miting, ca în 1990.

Să nu se înţeleagă de aici că n-ar fi destule de reproşat puterii. Problema este ce i se reproşează: dacă e vorba despre clientelism, despre multă incompetenţă, corupţie, aroganţă, exces de zel, sunt de acord cu asta. Dar trebuie să vedem şi cealaltă latură: îşi poate închipui cineva că puterea a adoptat măsurile de austeritate ştiute din perversiune şi că nu le-ar fi evitat, dacă ar fi fost posibil? Iar pe de altă parte: când, cu excepţia primelor luni din 1990, au mai fost introduse în România mai multe reforme structurale într-un timp mai redus (nici doi ani întregi)? Legile salarizării, unificarea sistemelor de pensii, cele patru coduri civile şi penale, „mica reformă“ din justiţie, noul Cod al Muncii, noua Lege a educaţiei, Legea asistenţei sociale… Şi toate astea, într-un moment de gravă criză economică şi instituţională europeană! În plus, când, în România, în general, membri importanţi ai partidului de guvernământ au mai fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru corupţie, demonstrându-se că DNA nu este un instrument politic al puterii? Că societatea românească răsuflă din greu, că dă semne de epuizare nu e anormal.

Protestatarii noştri înţeleg însă prea puţin din marile mize politice şi economice în joc; asta când nu le sunt de-a dreptul ostili, cum e cazul „revoluţionarilor“. Iar televiziunile, oferind vizibilitate mediatică contra scandări, nu au niciun motiv să-i facă să le înţeleagă, ci, atât timp cât „revoluţia“ face rating, o dau pe post, invitându-i pe demonstranţi să strige maşinal în continuare. Trăim sub tirania media, nu a lui Băsescu: iată adevărul verificat seară de seară. //

Cine ne tiranizeaza? – de Andrei Cornea / Revista 22, editata de GDS.

Dragă Verona, observ la tine exact lipsa de educaţie pe care o critici la alţii. Pe lângă tonul şi conţinutul mesajului mai dai cu bâta-n baltă şi la gramatică:” cu ce SA evidenţiat”. SA?!? Da’ mătăluţă unde ţi-ai şlefuit educaţiunea, stimabilă doamnă?!